Politicienii actuali ar trebui să dea dovadă de mai multă implicare, să fie animaţi de un minim spirit naţional şi să nu accepte cu atâta uşurinţă compromisuri şi complicităţi care ne duc la pierzanie

Cuvântul liber Tg Mureş, nr. 59 / 26 Martie, 2013

- Interviu cu domnul prof. univ. dr. IOAN SĂBĂU POP

- Domnule profesor, aţi fost unul dintre martorii direcţi ai evenimentelor din martie 1990, din Târgu-Mures. Vă rog să vă reamintiţi care au fost incidentele care au precedat acel „Martie negru”?

- Cred că sintagma de „Martie negru” nu este potrivită. Eventual „Martie verde şi roşu”, având în vedere semnele evidente de bolşevism neo-belakunist, dublat de acţiunile duşmănoase iredentiste ale spionajului unguresc, care s-au agăţat violent de acest moment pe care l-au produs cu scopul de a dezmembra România, prin ruperea Transilvaniei sau, cel puţin, prin aducerea trupelor din „Căştile albastre”, aşezate pe arcul carpatic şi al Mureşului Superior. Evenimentele din anii 1988 – 1989, abreviate de întâlnirea de la Malta, unde s-a pus la cale geopolitica Răsăritului european, au fost considerate de Ungaria şi organizaţiile ungurilor de pretutindeni un moment important pentru revendicările teritoriale, pentru politica de realizare a Ungariei, pentru zădărnicirea şi revizuirea unor tratate de după cele două războaie mondiale, în ce ne priveşte Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920.Preludiul unor acţiuni duşmănoase era elocvent. Statul român şi românii erau în mare primejdie, prin uneltiri şi metode readuse în contemporaneitate din Evul Mediu. Era cât se poate de clar că evenimentele din Decembrie 1989 nu erau în folosul comun al comunităţilor naţionale trăitoare pe teritoriul Transilvaniei. Crimele săvârşite în judeţele Harghita şi Covasna (Târgu-Secuiesc, Odorhei, Sovata etc.) împotriva unor români, trecerea la pretinse „acţiuni civice” de amploare foarte bine orchestrate făceau să fie clar pentru oricine că lucrurile vor scăpa de sub control. Autorităţile, aşa provizorii cum erau ele, trebuiau să acţioneze. Nu s-a întâmplat aşa. Puterea provizorie, în frunte cu Ion Iliescu, dădea semnale de indiferență, dar mai ales de trădare. În aceste condiţii, noi, românii, trebuia să ne organizăm. Aşa a apărut Uniunea Vatră Românească (UVR), luările de poziţie publică ale unor fruntaşi români, periplul delegaţiei pe la autorităţile centrale de atunci, fără rezultate în planul unor măsuri. Din scenariile „revoluţiei” române, două lucruri nu au fost anticipate: faptul că apare U.V.R. şi apoi PUNRT – Partidul Unităţii Naţionale al Românilor din Transilvania. Forţa şi hotărârea lor de acţiune i-au descumpănit pe duşmanii românilor, aici fiind vorba de UDMR şi de cei care erau în spatele acţiunilor antiromâneşti. S-au făcut delegaţii, s-au redactat memorii şi, mai important, am început să ne organizăm şi să vadă oamenii că existăm. Aşteptarea a fost imensă şi, totodată, plierea populaţiei româneşti, care a simţit pericolul, în jurul câtorva oameni curajoşi, a fost cât se poate de participativă. În ordine rezumativă, a fost întâlnirea de la Bibliotecă şi Teatru (cunoscutul „grup de la Bibliotecă”), urmată de o grupare între mai multe iniţiative, la Trustul de Construcţii, apoi la Sala festivă a Liceului „Al. Papiu Ilarian” şi prin marea adunare de la Sala Polivalentă - din 8 februarie 1990, în continuare, lucrurile se cunosc, cu participare peste aşteptări.Spaimele şi speranţa erau foarte mari, facem parte din generaţia care ştie, unii chiar pe viu, de genocidul săvârşit împotriva romanilor din partea ungurilor, în timpul pretinselor ocupaţii horthyste, în mare parte reeditate în decembrie 1989, ianuarie 1990. Pericolul era vizibil şi relaţiile dintre oameni - bune şi echilibrate până atunci s-au degradat brusc, din cauza atitudinilor, pretenţiilor şi comportărilor revanşarde ale fraţilor noştri unguri. Mai mult, deja cumpănea o mare responsabilitate pe umerii celor care au renăscut spiritul redeşteptării naţionale. Imediat după evenimentele din Decembrie 1989, maghiarii s-au organizat în Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR), având ca obiectiv, mai mult sau mai puţin declarat public, crearea unei enclave etnice în inima Transilvaniei şi, în final, ruperea Transilvaniei de România. De aici, au început provocările pentru comunitatea românească din judeţul Mureş şi acţiunile duşmănoase îndreptate împotriva acesteia, şi nu numai, în ceea ce privește separarea şcolilor, liceelor şi Universităţii de Medicină şi Farmacie, pe criterii etnice (de exemplu, Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” să fie cu predare în limba română, iar Liceul „Bolyai Farkas”, exclusiv cu predare în limba maghiară), motiv pentru care elevii şi studenţii maghiari au intrat în grevă şi au început să manifesteze prin oraş. Elevii şi profesorii români din liceu au fost pur şi simplu alungaţi, fără nicio lege sau regulă. În ripostă, au început să manifesteze şi elevii şi studenţii români şi s-a înfiinţat Uniunea Vatră Românească, având ca scop declarat apărarea integrităţii teritoriale a României, prin recunoaşterea, fără rezerve, a existenţei Transilvaniei la pământul străbun românesc, consfinţită prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918, recunoaşterea şi folosirea limbii române, ca singura limbă oficială de stat în toate domeniile de activitate, fără a împieta sau îngrădi folosirea limbii materne de către minorităţile naţionale conlocuitoare, faţă de care să se manifeste toată grija, înţelegerea şi respectul. Tensiunile au continuat să se amplifice, statuia lui Avram Iancu a fost profanată, iar înainte de Ziua Naţională a Ungurilor de Pretutindeni (15 Martie) s-au înregistrat câteva incidente grave, dintre care aş aminti refuzul farmaciştilor din cartierul Tudor de a mai servi pacienţii români şi accidentul în care un Trabant a intrat în oamenii care stăteau la rând. Apoi, maghiarii din Albeşti, Fântânele, Sovata, Târgu-Mureș şi din alte localităţi au arborat însemnele de stat ungare. Pe scurt, provocările iniţiate de partea maghiară nu au lipsit deloc şi, din păcate, au pregătit violențele din 20 martie 1990. Provocările erau grave şi pericolul iminent, toate acţiunile sunt cunoscute.- Ca judecător în funcţie, cu ce v-aţi confruntat în zilele de 19 şi 20 martie 1990?- Eu m-am manifestat ca un simplu cetăţean. Deosebirea faţă de alţii era, poate, că am anticipat pericolul şi ştiam că nu putem sta în aşteptare. Îmi amintesc că, în dimineaţa de 19 martie, manifestanţii români au solicitat demisia lui Kincses Elod, a lui Tökes Andras şi al lui Kiraly Karoly, din fruntea CPUN (Consiliul Provizoriu al Unităţii Naţionale). În acea zi, a demisionat Kincses Elöd, care ocupa şi funcţia de primar. Nemulţumită, populaţia maghiară a protestat în fața sediului partidelor din strada Bolyai. Despre acest protest, au aflat şi românii de pe Valea Gurghiului (Reghin, Hodac, Ibăneşti, Toaca), aceştia venind în Targu Mureș. În acele momente, am văzut cum sunt aruncate, provocator, din clădire diferite obiecte şi lucruri pe capetele oamenilor din faţă şi am ajutat militarii să-i oprească pe protestatari să intre în clădire, lucru aproape imposibil, pentru că au fost provocaţi. Sütö Andras, care suferise cu puţin timp înainte o operaţie la ochi, a fost transportat la un spital din Bucureşti. S-a exagerat în privinţa acestuia, chiar şi domnul Iliescu, deşi era de notorietate că a fost un vehement fruntaş comunist şi duşman declarat al românilor. Pe 20 martie, eu aveam zi de procese la Judecătorie şi m-am prezentat, în mod firesc, la muncă. În plină şedinţă de judecată, am fost anunţat că sunt căutat de protestatarii maghiari pentru a fi... lichidat! Am fost scos din clădire şi transportat la garnizoana din oraş, oferindu-mi-se protecţie. Însă, îngrijorarea mea se îndrepta şi spre membrii de familie, despre care nu mai ştiam nimic. Din fericire, reuşiseră şi ei să iasă din oraş, altfel nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla. Episoade similare s-au întâmplat şi cu alţi români aflaţi în vizorul celor care au organizat acţiunile antiromâneşti din 20 martie.- Cum vi se pare, acum, după 23 de ani, intervenţia autorităţilor statului în acel conflict?- Îmi amintesc că preşedintele Ion Iliescu a considerat conflictul ca fiind unul între două comunităţi locale, fără să-i dea o tentă naţională. Prin urmare, românii şi ungurii din Târgu-Mureș, adică reprezentanţii UDMR şi cei ai Uniunii Vatra Românească, am fost puşi faţă în faţa să ne aşezăm la masa negocierilor şi să rezolvăm singuri problemele care au dus la conflict. După zeci de ore de „negocieri”, s-a emis un comunicat, prin care ne angajam să rezolvăm orice diferend prin dialog. Are o lungă istorie disputa de la masa negocierilor din acele zile, care a avut loc la Prefectură. Brutăriile oraşului erau blocate şi românii nu aveau pâine. S-au deschis, în timpul discuţiilor destul de tensionate, sub coordonarea prof. Ioan Mânzatu, trimis de la centru.- Consideraţi că ar fi putut fi evitate luptele de stradă?- Da, luptele de stradă puteau fi evitate, dacă partea maghiară nu şi le-ar fi dorit cu orice preţ. În noaptea de 19 spre 20 martie 1990, secţia maghiară a Radioului târgumureșan şi alte posturi, de exemplu Kossuth din Ungaria, au făcut în permanenţă apel către cetăţenii de etnie maghiară din judeţ să se deplaseze la Târgu-Mureș. În acelaşi timp, Uniunea Vatra Românească a transmis primarilor de pe Valea Gurghiului să nu le permită romanilor să vină în oraş. Cu toate acestea, câteva autobuze au ajuns, pârjolite deja de maghiarii foarte bine organizaţi şi înarmaţi, cu cockteiluri Molotov, cu lanţuri cu bile, cu bâte... În plus, fotoreporteri din întreaga lume fuseseră anunţaţi din timp că în Târgu-Mureș va fi... o nouă Revoluţie. Credinţa mea intimă este că, în martie 1990, în Târgu-Mureș, s-a încercat declanşarea unui război civil. Din fericire, nu s-a reuşit, dar, mai târziu, am văzut ce s-a întâmplat în Serbia, cu provincia Kosovo... Sunt multe asemănări. Este clar acum că România trebuia dezmembrată, pentru că nu a fost cuminte. Conaţionalii noştri maghiari ar trebui să realizeze că au fost, cu voia sau fără voia lor, uneltele care au fost trimise în „tranşee” din Ungaria şi din diaspora maghiară, foarte activă şi mincinoasă, ca întotdeauna, incitaţi fiind pe toate căile, în special la radio.- Între timp, aţi salvat schimbarea denumirii străzii Călăraşilor, din Târgu Mureș, în Kossuth Lajos. Cum apreciaţi insistența UDMR de a-şi impune aşa-zişi eroi, care, pentru români, s-au dovedit a fi adevăraţi călăi?- Într-adevăr, în acel proces, care a durat aproape 5 ani, i-am reprezentat absolut gratuit pe cei care au contestat hotărârea Consiliului Municipal, prin care se acceptase schimbarea denumirii străzii Călăraşilor în Kossuth Lajos. Până la urmă, după strămutarea procesului la Craiova, am avut câştig de cauză, folosindu-mă de date istorice clare, dar şi de inoportunitatea ca mii de târgumureşeni să îşi schimbe adresa şi actele de identitate, pe cheltuiala lor. Sunt sigur că maghiarii vor continua, pas cu pas, să îşi impună „eroii” şi, din păcate, nu prea li se opune nimeni. După atâta timp, ar fi cazul să simţim şi noi că cineva are grijă să fie ordine şi ţara să nu fie trădată. Toate guvernele postdecembriste au făcut sluj în fața UDMR şi, mai nou, a altor organizaţii neo-fasciste ale unei părţi a maghiarilor din afară. Este o adevărată concurență între guvernanţii României, cu privire la cine este mai obedient, unii chiar făcându-şi un titlu de glorie din aceasta.- Consideraţi că manifestările, tot mai agresive, ale maghiarilor pentru autonomia Ţinutului Secuiesc ar putea avea urmări similare celor din martie 1990?- Nu sunt împotriva manifestărilor secuilor, dar sunt de părere că romanii nu ar trebui să stea deoparte. Înainte de toate, secuii ar trebui să stabilească şi să ştie cine sunt ei cu adevărat, locul lor în istorie şi în lumea contemporană. Ar afla cu surprindere că nu au nimic în comun cu ungurii, decât că au fost persecutaţi şi maghiarizaţi după pactul dualist de la 1867. Atât istoric, cât şi din interese actuale de orice fel, inclusiv ca origine, sunt mai aproape de români. Vedem că sunt o masă de manevră amorfă şi disciplinată, un vârf de lance al „autonomiștilor” şi al viselor viscerale ale Ungariei de a ne scoate din istorie. Mitingul din 10 martie a.c., de la Târgu-Mureș, pentru autonomia pe criterii etnice a aşa-zisului Ţinut Secuiesc, a fost programat seara, după ora 17. Probabil, s-a mizat pe aceleaşi provocări ca şi în martie 1990, organizatorii sperând să se provoace conflicte interetnice după lăsarea întunericului. Erau pregătiţi pentru propagandă. După cum se ştie, aceştia nu şi-au atins scopul, tocmai pentru că românii nu au reacţionat în niciun fel. Totuşi, eu cred că ar fi putut organiza şi românii un miting, la statuia lui Avram Iancu, în care să îşi exprime opiniile în legătură cu pretenţiile secuilor. Un miting, la ieşirea din biserică, cu câteva ore înainte, care să se încheie până la ora 17, astfel încât să fie evitată orice confruntare. Consider că fiecare cetăţean trebuie să se implice în problemele urbei şi ale comunităţii căreia îi aparţine prin naştere, la dimensiuni mai mari, toată Transilvania. Pe de altă parte, politicienii actuali ar trebui să dea dovadă de mai multă implicare, să fie animaţi de un minim spirit naţional şi să nu accepte cu atâta uşurinţă compromisuri şi complicităţi care ne duc la pierzanie.În fine, a trecut 18 februarie, când este considerată ziua de naştere a Uniunii Vatra Românească. A fost, la 18 februarie 1990, la Sala Polivalentă, o prezenţă de peste 20.000 de români, şi eu am organizat acel moment. Erau veniţi din mai multe judeţe ale Transilvaniei, inclusiv din Harghita şi Covasna. Am fost foarte emoţionat când i-am întâlnit pe oşeni şi harghiteni. A fost şi 20 martie şi a trecut… Dureros este că cele două momente nu au fost evocate, tăcerea şi uitarea mi s-au părut a fi totale. Suntem cu toţii de vină, aşteptăm de la alţii. Cred că am avut atunci un rol semnificativ şi dezinteresat, alături de Ceontea şi alţi câţiva români de nădejde. Unii au trecut în lumea umbrelor. Au trecut doar câţiva ani, nimeni nu-i mai pomeneşte. Mercantilismul celor pe care i-am promovat şi care au profitat, făcând averi pe spinarea ideilor create şi generoase de atunci, alături de indiferenţa noastră, în general, ne fac să asistăm neputincios la epuizarea tuturor reacţiilor sănătoase ale poporului român şi la desfiinţarea noastră ca stat. Nicio speranţă în cei care ne guvernează şi ne fură, inclusiv speranţa şi conştiinţa, efectele perverse fiind tot mai prezente. În schimb, cei care s-au declarat ei înşişi adversarii fără cale de întoarcere au recurs la festivisme, au comemorat şi au afişat însemnele purtătoare ale jignirii naţiei noastre, cu opulență făţişă. Se poartă uniforme ca ale husarilor, care îi schingiuiau pe români şi le ardeau satele. Cred că nu este vorba despre nicio comemorare din partea lor. Pur şi simplu, au sărbătorit. Cu alte cuvinte, au sărbătorit în 15 martie distrugerea a peste 300 sate şi biserici româneşti, uciderea şi crimele oribile împotriva a 40.000 de români, mulţi copii, femei şi bătrâni. Au sărbătorit Revoluţia de la 1848, au sărbătorit crimele din aşezările Transilvaniei în timpul ocupaţiei horthyste, când au scos cu baionetele copiii din pântecele mamelor, nou-născuţii din leagăn. Este impresionant şi dureros cazul de la Ip, când copilul de 7 - 8 luni din leagăn râdea şi gesticula radios la vederea ucigaşului, care îndrepta spre el baioneta strălucitoare. Au sărbătorit pe 20 martie ciomăgirea românilor la Târgu-Mureș. Este adevărat, noi nu putem avea asemenea sărbători, nici ce să comemorăm. Însă, adevărul, măcar atât, trebuie să fie ştiut. 

LUCREŢIA POP

''A venit timpul pentru adevar" - interventie in Parlamentul belgian

''Aproape peste tot in lume interventiile militare si destabilizarea regimurilor devin din ce i ce mai frecvente. Razboiul preventiv a devenit regula si astazi, in numele democratiei sau al luptei impotriva terorismului, statele noastre isi aroga dreptul de a viola suveranitatea tarilor independente si de a da jos conducatori legitimi.

Avem Irakul si Afganistanul ca sechele ale minciunii americane. Au urmat apoi Tunisia, Egipt si Libia, unde gratie deciziilor noastre, tara noastra a participat in prima linie la crime impotriva umanitatii pentru a da jos, de fiecare data, regimuri pe care le definiseram drept progresiste si pentru a le inlocui cu regimuri islamiste, a caror prima dorinta a fost de a impune sharia.

Se intampla acum in Siria, unde finantam armamentul rebelilor islamisti care vor sa-l inlature pe Bashar al-Assad. Astfel, in plina criza economica, cand tot mai multi cetaeni de-ai nostri au probleme in a-si gasi o locuinta sau chiar hrana, in a se incalzi si a se trata...da, astept sa mi se spuna cat de mizerabil populist sunt... ministrul de Externe a decis sa ofere rebelilor sirieni 9 milioane de euro. Desigur, vom incerca sa credem ca acesti bani vor fi folositi inscopuri umanitare...op minciuna in plus.

Dupa cum vedeti, de luni de zile tara noastra nu face decat sa participe la actiuni de aducere la putere a unor regimuri islamiste in nordul Africii si in Orientul Mijlociu. Ei bine, cand se vorbeste despre a pleca la razboi pentru a lupta contra terorismului in Mali imi vine sa rad.

Nu este coerent sa mergi in Mali pentru a ajuta Franta in numele luptei impotriva terorismului islamist, din moment ce sustinem acest terorism in Siria, unde rebelii islamisti vor sa-l dea jos pe Bashar al-Assad si vor sa impuna sharia, asa cum au facut-o in Libia si in Tunisia. Trebuie sa nu ne mai mintiti si sa nu mai luati oamenii drept imbecili.

A venit timpul pentru adevar. Inarmand rebelii islamisti, cum occidentalii l-au inarmat pe Osama bin Laden, acest prieten al americanilor, pana cand s-au intors impotriva lui, tarile occidentale au urmarit implantarea in ’’noile state’’ baze militare, favorizand intreprinderile lor nationale. Totul este strategic.

In Irak, aliatii nostri americani au pus mana pe resursele petroliere. In Afganistan, a fost opiul si frogurile, foarte utile cand vrei sa faci bani repede. In Libia si Tunisia, in Egipt si in Siria, scopul a fost de a inlocui puteri moderate cu unele islamiste care vor deveni repedeostile si impotriva carora vom lupta incurand sub pretextul luptei antiteroriste, pentru a proteja Israelul. Urmatoarele tinte se cunosc deja. In cateva luni sunt sigur ca trupele noastre se vor indrepta catre Algeria si apoi, in sfarsit, catre Iran.

A porni un razboi pentru a elibera un popor de un agresor extern este un lucru nobil. A face razboi pentru a apara interesele SUA, a face razboi pentru a apara interesele unor companii, pentru a pune mana pe mine de aur, asta nu are nimic nobil si asta face din tarile noastre tari agresoare. Nimeni nu indrazneste sa vorbeasca despre asta.

A denunta un regim care poarta asemenea razboaie este o mandrie pentru mine. Imi cer scuze pentru vocabularul colocvial folosit, dar vreau sa-i dau dracului pe toti liderii care se joaca cu bombele precum copiii in curtea scolii. Nu am respect nici fata de jurnalistii care vor sa-i ia pe cei care nu sunt de acord drept debili mintali, in timp ce jurnalistii stiu ca acestia au dreptate de fapt.

Ni se spune ca Franta a raspuns strigatului de ajutor al presedintelui din Mali. Sa nu uitam insa ca aces presedinte nu are nicio legitimitate si ca a fost pus in functie pentru a asigura tranzitia dupa o lovitura de stat din martie 2012. Pentru cine lucreaza acest presedinte de tranzitie? Iata prima minciuna.

Presedintele francez Francois Hollande a indraznit sa spuna ca poarta acest razboi impotriva jihadistilor care ameninta, tineti-va bine, teritoriul francez si european. Preluand acest argument, jurnalistii si politicienii nostri au dat dovada de un tupeu inimaginabil.

Cum pot veni oare cu un asemenea argument in timp ce Franta sau Belgia nu au ezitat sa inarmeze si sa sustina jihadistii in Libia si sa-i sustina si acum in Siria? Acest pretext nu face decat sa sustina interese strategice si economice.
Frica de incoerenta a Occidentului a disparut insa, pentru ca se face totul ca aceasta incoerenta sa fie ascunsa. Insa ea este prezenta.

Un alt argument utilizat pentru a justifica aceste operatiuni militare este apararea drepturilor omului. Asa se intampla si in Mali. Trebuie sa actionam, pentru ca altfel nenorocitii de islamisti vor instaura sharia, vor lapida femeile si vor taia mainile hotilor. Intentia este nobila, nobila si salvatoare. Dar pentru ce? Pentru ce, atat timp cat rara noastra a aprticipat la aducerea la putere a islamistilor in Tunisia si Libia si este prietene cu Arabia Saudita. Va invit sa-i intrebati pe tinerii tunisieni care au fost la baza revolutiei de acolo daca sunt fericiti de situatia lor actuala. Este o ipocrizie.

Scopul razboioului din Mali este limpede. Si pentru ca nu se vorbeste despre el, eu voi vorbi.

Obiectivul este de a lupta inpotriva Chinei si de a permite aliatului nostru american sa-si mentina prezenta in Africa si in Orientul Mijlociu. Acesta este scopul actiunilor neocoloniale. Si, veti vedea, cand operatiunea se va termina, Franta isi va mentine baze militare in Mali. Aceste baze vor servi si americanilor si, in acelasi timp, companiile occidentale vor pune mana pe contracte care vor priva, inca o data, tarile recolonizate de bogatiile lor si de materiile lor prime.

Sa fim bine intelesi, primii beneficiari ai acestei operatiuni militare vor fi patronii si actionarii gigantului francez Areva, care incearca de ani de zile sa obtina exploatarea uraniului la Falea, o localitate cu 17.000 de suflete la 350 de km de capitala Bamako. Si nu stiu de ce, simt ca nu va mai trece mult pana cand mina aceasta va fi exploatata.

Mali este un producator de aur. Dar de putin timp a fost desemnat drept o tara care ofera conditii de talie mondiala pentru exploatarea uraniului. Cat de ciudat, nu! Inca un pas catre razboiul cu Iranul. Este evident.

In final, permiteti-mi sa subliniez lejeritatea cu care luam deciziile de a intra in razboaie. Guvernul actioneaza fara minima autorizare a Parlamentului. Pare ca are dreptul. Trimite materiale si oameni in Mali. Dar Parlamentul actioneaza abia dupa aceea si cand o face, ca si acum, nu sunt prezenti decat o treime din deputati. Este o lejeritate culpabila, venita din partea unui Parlament supus total dictatelor partidelor politice.’’

Deputatul belgian Laurent Louis