joi, 14 martie 2013

Schengenul şi doza zilnică de pesticide

De ce n-ar fi mai multe farmacii decît grădiniţe şi şcoli, dacă primim gratuit picătura zilnică de otravă în hrana cea de toate zilele? O chestiune de concurenţă, altfel, autorităţile sanitare n-ar fi descoperit aflatoxina în laptele importat din Ungaria şi pesticide, în tonele de fructe şi legume din Turcia. Importurile de produse alimentare ne asigură doza necesară de contaminare, pentru a da fuga după doftorii. Cum şi-ar mai permite farmaciile reclame agresive şi concursuri cu premii, dacă nu ar fi o industrie de vîndut în serie? Cu cît cumperi mai multe pilule şi leacuri noi, care ne lecuiesc pe veci, cu atît ai şansa să cîştigi la tombolă excursii gratuite la munte sau, după noroc, în ceruri. Un al parazit a fost descoperit în macroul congelat, importat din Malaiezia pentru marcheturile româneşti. Să fie vorba de parazitul din specia celor care refuză aderarea ţării noastre la Schengen? Nu  ştiu cum va fi taxat viitorul politic al premierul nostru, avînd în vedere opinarea tranşantă şi realistă faţă de aroganţa preopinenţilor europeni, care joacă şi ei precum li se cîntă. Englezii nu se mai dau în vînt după Huxley, nici francezii după Celine şi Bergson, iar olandezii funcţionează pe „doza” zilnică de cinism. Ce să facă şi ei, joacă la concurenţă. N-au încotro în aceste timpuri de restrişte şi jale. O obsesie şi cu şenghenul ăsta! Şi nu-i mai important decît eradicarea sărăciei, închiderea băncilor cămătăreşti şi reconstrucţia Ţării din temelii.

În Schengen vom intra abia atunci cînd vom da pe nimic tot ce ne-a mai rămas. Nu ne vor şi gata! Aderare cu de-a sila nu se  poate! Acum, cînd buzunarele românilor au fost întoarse pe toate feţele şi sînt goale, scutim şi noi factura de intrare. Peste un miliard de euro pentru delicatele ticăloşii ale Occidentului şi machiaverlîcurile politicii interne, înghiţite, aşa pe tăcute, înghesuiţi sub scara marilor puteri. Ne-au fluturat pe sub nas promisiuni fără acoperire, ne-au dat liber în Europa la cele mai dispreţuite şi prost-plătite munci, iar acum, acest şut în fund e chiar bun. Cum ar mai fi avut guvernanţii noştri onoarea de a fi luaţi din nou de guler pentru încrederea oarbă în  puterile europene, care agită doar nişte concepte în curs de perimare. Dacă se deconectează de la ele, direct pe butuci ajung. În Europa aceasta nuanţată de războaie sintetice, nimeni nu mai vrea să salveze pe nimeni. Unitatea între popoare e un surtuc ros în coate, „generalii” sînt interesaţi doar de cifrele de afaceri. Totul e să ia cu japca de la cei mici, să „civilizeze” prin infiltrare, infestare, contaminare. Fie la noi sau în altă parte, oamenii Puterii şi bogătaşii uită că aparţin unei naţii. La fel şi hoţii. Iar noi, mai avem mult pînă cînd ne vom reactiva potenţialul şi valorile. Batem pasul pe loc, contemplăm ţinta, iar cînd ieşim în drum, entuziasmul se face praf. Întîrziem prea mult în procese, de aceea nu avem rezultate. Ne mulţumim cu faptul că am supravieţuit mereu istoriei, chiar dacă în istoria noastră nimic nu a fost de bună voie, şi tot mai mulţi venetici,  ca nişte pui de cuci vin şi azi să se aciueze în cuibul şi agoniseala noastră.

Prea mulţi ar vrea să schimbe lumea. Aşa cum a vrut Marx s-o schimbe, sau cum Rimbaud a vrut să schimbe viaţa. Odată a făcut şi la noi mămăliga explozie. Găuri în cer nu s-au făcut, Occidentul le făcuse deja în ozon. De atunci ne tot îmbătăm cu apă rece alergînd cu tălpile goale pe cuie. Nici comunismul n-a fost roz, dar nici democraţia sălbatică nu mai e o soluţie. Dacă Dumnezeu ar coborî pe Pămînt şi ne-ar întreba pe fiecare ce vrem, şi chiar ne-ar îndeplini dorinţele, a doua zi ar fi dezastru în lume. Nu omenirea se află în criză, ci omul prea liber. Liber să respire prin aparatul politic al propriului stat şi al altor state.

Aristotel spunea că „democraţia este sistemul social în care fiecare face ce vrea”. Cu adevărat, democraţia e o  aventură căreia nu i se pot sustrage nici geniile, nici săracii. Nu pot să nu zîmbesc cînd îmi aduc aminte de ceea ce mi-a spus bunica mea. La marginea satului Mănăştur de lîngă Cluj era o tablă mare de lemn, pusă acolo de ţărani după 23 August 1944, care glăsuia aşa: „Aici se termină democraţia şi începe Mănăşturul”. Sau de un cîntec pe care mi l-a cîntat cineva în glumă: „hai fii mîndro democrată, lasă poarta descuiată”. La auzul unui astfel de cîntec balcanic s-au înmuiat „boierii noştri preaplecaţi”, lăsînd porţile României descuiate zi şi noapte. De atunci tîrîm lanţurile de glezne, chiar dacă podu-i rupt. Ar trebui să le amintim europenilor ori de cîte ori avem prilejul, că poporul român a apărut în istorie cu o identitate certă. Ne-am născut creştini, prin creştinismul adus de către Apostolul Andrei. Şi iată, mai lipseşte un pic să ni se spună că invadatorii sînt nişte buni creştini,  pătrunşi de spiritul românesc, iar noi trebuie să le dăm şi cenuşa din vatră. Bulgarii au demonstrat că nu sînt nişte oi mînate de cîini, dispuse să mai fie mulse şi tunse de cei care le fac viaţa un iad.

Maria Diana Popescu, Agero

vineri, 8 martie 2013

DE PE MORMANELE DE BANI ŞI DE ARME


Ar trebui să nu aud, să nu-mi aduc aminte sau să arunc pisica moartă în curtea indiferenţei, cînd zăcămintele intră singure în abataj prin mîna miliţienilor planetari? Mă întrebam aşa, în sinea mea, oare dacă Irakul ar fi produs iepuri de casă în loc de petrol, ar mai fi fost vreodată invadat? Din moment ce mai toţi preşedinţii americani au vorbit personal cu Dumnezeu, probabil în şcolile de la ei copiii învaţă că civilizaţia s-a născut în Texas, iar scrierea a fost inventată de strămoşii lor. William McKinley a  declarat în 1898 că a vorbit cu Dumnezeu într-o noapte, în timp ce se plimba pe culoarele Casei Albe, şi a primit ordin de la El să ia în stăpînire Filipinele, pentru a civiliza şi pentru a creştina populaţia de acolo. La mai mult de un secol, Bush asigura lumea că Dumnezeu este de partea sa în cucerirea Irakului. Oare de ce Dumnezeu o fi trimis ordine contradictorii lui Bush şi Papei de la Roma? La fel cum Reagan anunţa că Nicaragua este un pericol, Bush, plagiindu-l, a strigat că Irakul este un pericol. Obama, prea ocupat cu multiplele invazii, a uitat să respecte tradiţia şi să ne informeze cînd a vorbit cu Dumnezeu şi ce fel de democraţie i-a spus să instaureze în ţările invadate. Aceeaşi democraţie pe care au instaurat-o în Republica Dominicană, în Haiti şi în Nicaragua?

Toată lume ştie azi că S.U.A. are propriile ogive nucleare care îi oferă impunitatea. Toată lumea a auzit că America fabrică şi vinde arme din greu şi că prin tradiţie se află mereu în război cu cineva. Atunci cine ucide pacea popoarelor? Indiscutabil, o asemenea istorie contemporană înspăimîntă şi ţine omul cu sufletul la gură, evidenţiind fragilitatea lumii în care trăim, dezechilibrele ei fundamentale, pe fondul cărora ficţiunea poate deveni în orice moment adevăr crud. Înainte de distrugerea Iugoslaviei, în cărţile lor figura România. Ar trebui ca numele lui Eduard Şevardnadze să fie dat unui bulevard din Bucureşti sau unei instituţii de pace, pentru că el a refuzat invitaţia Washington-lui de a invada România, altfel am fi fost o Bosnie sau un Kosovo. Secretarul de stat american, de la vremea loviturii de stat din ţara noastră, James Baker, îi ceruse lui Şevardnadze să invadeze România. „Ce, aţi înnebunit, aţi preluat voi doctrina Brejnev”, i-a replicat acesta, pe atunci ministru de externe al U.R.S.S. După lovitura de stat din decembrie 1989, cînd Baker a venit la Bucureşti, pe cine credeţi că a pupat întîiaşi dată? Pe agentul în sutană Laslo Tokes, licenţiat în ştiinţele trădării, azi, eminent instigator şi duşman al unităţii de neam. 
Cam aceştia ar fi prietenii omenirii, înstăriţi prin subjugarea statelor, prin acumularea de resurse cît mai egoist şi războinic cu putinţă. Prietenia lor e o reacţie sinceră la adresa nepăsării prin care omenirea a lăsat de prea multă vreme scara valorilor răsturnată. Ei au hotărît aprig şi intempestiv destinul unor popoare, îngenuncheate în aşa hal cu aberaţii gen libertate, terorism, dictatori, capitalism, privatizare, investitori, economie de piaţă, liberalizări, încît au ajuns sclavii celor care au inventat şi au umflat sistemul bancar, inducînd idea că fără bănci şi fără sistemul financiar ticălos din care se hrănesc bogaţii lumii, omenirea se prăbuşeşte. Sistemul acesta clădit pe bani virtuali şi pe împrumuturi cu dobînzi de tip caritas la scară planetară este un imperialism mai periculos decît cele din istoria trecută, un imperialism care a impus statelor anumite guverne dispuse să-şi vîndă poporul. Dacă Hitler a invadat Polonia cu tancurile, astăzi caracatiţele financiare cotropesc şi ucid. De pe mormanele de bani şi de arme, miliţienii planetei, mereu la pîndă, privesc omenirea cu un singur ochi şi acela orb ca al lui Polyfem.

În încheiere, vorba lui Bologa tatăl din „Pădurea Spânzuraţilor”: am potrivit gîndul cu sufletul, sufletul cu vorba, vorba cu întîmplările lumii şi mi-am adus aminte să vă spun că Patriotismul nu este un cuvînt inutil, nici o virtute învechită. Este putere, credinţă, bucurie, demnitate şi onoare naţională! Trebuie să credem în noi, fiindcă în fiecare locuieşte Dumnezeu, dar mai ales în Biserică! Conştiinţa noastră nu-i altceva decît glasul lui Dumnezeu din sufletul omului. Oricît ar progresa ştiinţa, cultura şi omul, niciodată nu vor depăşi ca măreţie, învăţătura pe care Hristos a dat-o lumii. Din academii pînă în palate şi colibe, numele Lui a umplut pămîntul cu iubire, dar nu în sensul deşănţat şi vulgar al veacului nostru, ci în sensul jertfelnic. Acest duh ne trebuie şi nouă, românilor. Ne lipsesc mucenicii pentru ţară.

Maria Diana Popescu, Agero