De ce n-ar fi mai
multe farmacii decît grădiniţe şi şcoli, dacă primim
gratuit picătura zilnică de otravă în hrana cea de toate
zilele? O chestiune de concurenţă, altfel, autorităţile
sanitare n-ar fi descoperit aflatoxina în laptele
importat din Ungaria şi pesticide, în tonele de fructe
şi legume din Turcia. Importurile de produse alimentare
ne asigură doza necesară de contaminare, pentru a da
fuga după doftorii. Cum şi-ar mai permite farmaciile
reclame agresive şi concursuri cu premii, dacă nu ar fi
o industrie de vîndut în serie? Cu cît cumperi mai multe
pilule şi leacuri noi, care ne lecuiesc pe veci, cu atît
ai şansa să cîştigi la tombolă excursii gratuite la
munte sau, după noroc, în ceruri. Un al parazit a fost
descoperit în macroul congelat, importat din Malaiezia
pentru marcheturile româneşti. Să fie vorba de parazitul
din specia celor care refuză aderarea ţării noastre la
Schengen? Nu ştiu cum va fi taxat
viitorul politic al premierul nostru, avînd în vedere
opinarea tranşantă şi realistă faţă de aroganţa
preopinenţilor europeni, care joacă şi ei precum li se
cîntă. Englezii nu se mai dau în vînt după Huxley, nici
francezii după Celine şi Bergson, iar olandezii
funcţionează pe „doza” zilnică de cinism. Ce să facă şi
ei, joacă la concurenţă. N-au încotro în aceste timpuri
de restrişte şi jale. O obsesie şi cu şenghenul ăsta! Şi
nu-i mai important decît eradicarea sărăciei, închiderea
băncilor cămătăreşti şi reconstrucţia Ţării din temelii.
În Schengen vom
intra abia atunci cînd vom da pe nimic tot ce ne-a mai
rămas. Nu ne vor şi gata! Aderare cu de-a sila nu se
poate! Acum, cînd buzunarele românilor au fost
întoarse pe toate feţele şi sînt goale, scutim şi noi
factura de intrare. Peste un miliard de euro pentru
delicatele ticăloşii ale Occidentului şi
machiaverlîcurile politicii interne, înghiţite, aşa pe
tăcute, înghesuiţi sub scara marilor puteri. Ne-au
fluturat pe sub nas promisiuni fără acoperire, ne-au dat
liber în Europa la cele mai dispreţuite şi prost-plătite
munci, iar acum, acest şut în fund e chiar bun. Cum ar
mai fi avut guvernanţii noştri onoarea de a fi luaţi din
nou de guler pentru încrederea oarbă în
puterile europene, care agită doar nişte concepte
în curs de perimare. Dacă se deconectează de la ele,
direct pe butuci ajung. În Europa aceasta nuanţată de
războaie sintetice, nimeni nu mai vrea să salveze pe
nimeni. Unitatea între popoare e un surtuc ros în coate,
„generalii” sînt interesaţi doar de cifrele de afaceri.
Totul e să ia cu japca de la cei mici, să „civilizeze”
prin infiltrare, infestare, contaminare. Fie la noi sau
în altă parte, oamenii Puterii şi bogătaşii uită că
aparţin unei naţii. La fel şi hoţii. Iar noi, mai avem
mult pînă cînd ne vom reactiva potenţialul şi valorile.
Batem pasul pe loc, contemplăm ţinta, iar cînd ieşim în
drum, entuziasmul se face praf. Întîrziem prea mult în
procese, de aceea nu avem rezultate. Ne mulţumim cu
faptul că am supravieţuit mereu istoriei, chiar dacă în
istoria noastră nimic nu a fost de bună voie, şi tot mai
mulţi venetici, ca nişte pui de cuci
vin şi azi să se aciueze în cuibul şi agoniseala
noastră.
Prea mulţi ar vrea
să schimbe lumea. Aşa cum a vrut Marx s-o schimbe, sau
cum Rimbaud a vrut să schimbe viaţa. Odată a făcut şi la
noi mămăliga explozie. Găuri în cer nu s-au făcut,
Occidentul le făcuse deja în ozon. De atunci ne tot
îmbătăm cu apă rece alergînd cu tălpile goale pe cuie.
Nici comunismul n-a fost roz, dar nici democraţia
sălbatică nu mai e o soluţie. Dacă Dumnezeu ar coborî pe
Pămînt şi ne-ar întreba pe fiecare ce vrem, şi chiar
ne-ar îndeplini dorinţele, a doua zi ar fi dezastru în
lume. Nu omenirea se află în criză, ci omul prea liber.
Liber să respire prin aparatul politic al propriului
stat şi al altor state.
Aristotel
spunea că „democraţia este sistemul social în care
fiecare face ce vrea”. Cu adevărat, democraţia e o
aventură căreia nu i se pot sustrage nici
geniile, nici săracii. Nu pot să nu zîmbesc cînd îmi
aduc aminte de ceea ce mi-a spus bunica mea. La marginea
satului Mănăştur de lîngă Cluj era o tablă mare de lemn,
pusă acolo de ţărani după 23 August 1944, care glăsuia
aşa: „Aici se termină democraţia şi începe Mănăşturul”.
Sau de un cîntec pe care mi l-a cîntat cineva în glumă:
„hai fii mîndro democrată, lasă poarta descuiată”. La
auzul unui astfel de cîntec balcanic s-au înmuiat
„boierii noştri preaplecaţi”, lăsînd porţile României
descuiate zi şi noapte. De atunci tîrîm lanţurile de
glezne, chiar dacă podu-i rupt. Ar trebui să le amintim
europenilor ori de cîte ori avem prilejul, că poporul
român a apărut în istorie cu o identitate certă. Ne-am
născut creştini, prin creştinismul adus de către
Apostolul Andrei. Şi iată, mai lipseşte un pic să ni se
spună că invadatorii sînt nişte buni creştini,
pătrunşi de spiritul românesc, iar noi trebuie să
le dăm şi cenuşa din vatră. Bulgarii au demonstrat că nu
sînt nişte oi mînate de cîini, dispuse să mai fie mulse
şi tunse de cei care le fac viaţa un iad.
Maria Diana Popescu, Agero
