M o t t o d e i n s p i r a ț i e r a d i
o E r e v a n
Întrebare: Ce este haosul?
Răspuns: Nu
abordăm situația actuală din România.
„Și dat-a un semn nepătrunsul...”
– a venit, iată, și mult așteptata „f e l i c i t a r e” guvernamentală de
Crăciun și Anul Nou pentru pensionarii militari/polițiști! Să ne fie de bine!
Lăsată, inspirat, pe ultimele zile ale anului, pe de o parte pentru
potențarea teatrală a efectului și, pe de altă parte, pentru abaterea atenției
– asta în funcție de publicul țintă. Menită să aducă în case bucurie,
împliniri, fericire („a dat Dumnezeu, Președintele și Guvernul Țării să trecem cu
bine și peste asta!”). Să liniștească majoritatea oamenilor („mi-a crescut,
e de bine, nu-i așa?”), să alunge temerile („vedeți că ne-am agitat, ca
proștii, degeaba?”). Să dovedească, dacă mai era nevoie, că afirmațiile unor
demnitari au fost mai mult decît adevărate, cinstite, corecte și că felicitările,
transmise anticipat, erau meritate din plin, îndeosebi de către expeditori („a
fost aproape pe bune, nu doar o simplă ordinărie, așa cum am crezut inițial și
după”).
Doresc, încă de la început, să ofer cîteva explicații. În opinia mea, majoritatea
este, pentru contextul scriiturii de față, suma pensionarior
militari/polițiști (între 50 - 90%, în funcție de tabelul oficial utilizat
ca bază de referință) care, independent de voința lor, s-au trezit că, în urma
revizuirii, cuantumul „instrumentului lunar” de asistență
socială a devenit mai consistent. Dimpotrivă, minoritatea include „resturile”
de pensionari cărora, tot fără de vrere, li s-au redus drepturile
legale
acordate la încetarea, tot legală, a raporturilor de
serviciu. Nici unii, nici alții nu au, însă, vreun amestec în respectiva
tărășenie pentru care s-a încropit și simulacrul normativ necesar legitimizării.
Ca atare, nu se poate vorbi, cu nici un chip, despre „vinovății” ale asistaților,
ci, eventual, numai de atitudini diferite privind respectivul caz, discutabile
și acestea. Toți cei aflați în situația de față sîntem, așadar, robii
și, totodată, victimele conjuncturilor politice, boite cu niscai tente
economice, în nuanțe „pastel” de criză. Aceasta este,
deci, perspectiva din care am rugămintea să fiu înțeles.
Urmează și trezirea firească. Pentru aproape toți. Unii o experimentează
mai curînd, alții mai tîrziu sau deloc, fiecare în raport cu gradul de
înțelegere și „pohta” de acceptare a situației.
Majoritatea savurează,
încă, momentul: pensii mai mari, dar și un bonus - promisiunea revărsării în
cont a banilor neacordați în anul 2011
ca diferență între plata efectivă și cea pretins „reală”. Pentru majoritate
evenimentele revin, în sfîrșit, la matcă. Situația se normalizează, iar
în perspectiva imediată nu se întrevăd riscuri, darmite amențințări. În această
zonă, dumerirea s-ar putea, așadar, să întîrzie, ba, mai mult, să fie preferat
moțăitul voluntar în noul „refugiu” înjghebat pentru
hibernarea conștiinței, pe fondul autosugestiilor tranchilizante de tipul: „da,
chiar meritam, a fost corect, trebuia să mi se întîmple așa și nu altfel”.
S-ar putea specula că, într-un fel, s-a înfăptuit un act de justiție – pentru
unii, cu siguranță, chiar așa și este! Apare, totodată, și distanțarea
progresivă de ceilalți, de „restul”, minoritarii, luzării (Cum,
nu ești mulțumit? Păi, mie mi-a crescut! Cum...ție ți-a scăzut? Da’
n-am noi avut funcții egale cam în aceleași perioade? Aha, bine, în sfîrșit, asta-i treaba...ce să mai faci?
Nu te poți pune cu sistemul...). Se structurează, deja, o platformă comună de
gîndire defensivă, prin care străfulgeră, cînd și cînd, vedenia nedeslușită,
rapid izgonită, însă, a reversibilității cîștigului. Majoritarii nu mai au, de acum, interesul să facă
valuri – pot trece direct la consolidarea aliniamentului cucerit pentru ei,
osteniți de parcă ar fi îndeplinit un important obiectiv de etapă.
Atitudine profund umană pînă la un punct, alimentată, în cazul unora, din
instinctul achizitiv sănătos, de Moromete militar/polițist, sporită cu mărunta
lăcomie românească și cu dezinteresul peren față de soarta celorlalți. Oameni
care, cîndva, hă, hă..., „de mult, de mult, tare de mult”, cu
doar cîteva luni în urmă, încă ne mai numeam între noi, din tot sufletul, „camarazi”.
Minoritatea, deci,
șade și ea pe ici, pe colo, puțin uimită de ce pățește, tuflită prin fundături
de curți (de justiție), lăsată vraiște pe sectoare din ce în ce mai
exterioare
intereselor Statului pe care militarii/polițiștii l-au slujit, totuși, credincios. Confruntată aprig,
asemeni întregului nostru popor, cu produsele/peripețiile de sezon, și, deci, cu
vigilența relativ alterată, probabil că își stinge, încă în tăcere,
amarul... Așa încît, pe fondul mirific al sărbătorilor de iarnă, în cumpăna
dintre ani etc., atunci cînd, peste tot ce înseamnă miracolul milenar al Nașterii
Mîntuitorului, păgînii contemporani suprapun „vrăjeala” zilei, hărăzită
să ne „miruiască” definitiv, toți devenim buni, îngăduitori și visători.
Gălușca se poate înghiți, astfel, pe nebăgare de seamă și pe nemestecate, iar
momentul trece, de aceea, mai lin. În anumite circumstanțe aferente anotimpului
alb, pot să apară chiar și accelerări subite ale ieșirilor „naturale” din sistem și,
așadar, i se fac Statului, de către pensionari, ultime, plăcute (nu pentru ei,
desigur) și dezpovărătoare servicii.
Minoritatea recepționează
șocul în plin – pensiile se reduc, ba mai trebuie dați și bani înapoi:
foloasele necuvenite, nu-i așa? Se nasc/adîncesc, deja, niște drame personale –
calcule întoarse pe dos de noua realitate, incapacități de plată în devenire,
dileme morale intense, frustrări expandînde, neînțelegerea situației care
depășește posibilitatea de procesare a minților normal organizate. După
dezmeticire, reacția minorității va fi pe măsură – lupta continuă!
Și, totuși, minoritarii au avantajul certitudinii: ei știu sigur că vor
returna rapid banii. Ceilalți nu au idee cînd îi vor
recupera pe ai lor. Căci S T A T U L nu
poate pierde, mai ales din cauza militarilor/polițiștilor săi loiali și gata,
oricum, de orice sacrificiu!
Din turnura luată de evenimente reiese, fără tăgadă, faptul că scopul
spargerii unității, și așa exasperant de fragile a presupusului nostru spirit
de corp, a fost realizat cu un succes nesperat nici măcar de către inițiatorii
demersului. Dihotomia e de acum consacrată, „taberele” sînt
constituite, chiar dacă nu se va admite, explicit, că apele s-au despărțit.
Aceasta este noua stare de fapt în care ne aflăm, deși, în 2009, 2010, atunci cînd
situația era incertă, aproape că reușisem să ne aliniem de front și în adîncime.
Fără comandă! Gîndeam la fel și ne angajasem în acțiuni comune pentru
apărarea drepturilor noaste legale încălcate samavolnic și nu pentru
revendicări aiurea. Militarii/polițiștii pensionari nu au ieșit niciodată
în
stradă neprovocați, ci numai cînd jignirile, disprețul și scotocitul în
portmonee au devenit insuportabile.
Că mobilul inițial susținut de guvernanți – eliminarea inechităților, a
nesimțirii și luxului în care viețuiau „venalii” militari/polițiști pensionari
- s-a dovedit, mai apoi, plăsmuit, idiot, ticălos, mîrșav și profund interesat pecuniar
și electoral, acum nici nu mai contează, după ce societatea a fost
suprasaturată cu mesaje denigratoare. De-a dreptul hazoasă, dacă n-ar fi fost chiar
penibilă, s-a dovedit, însă, încrîncenarea Puterii de a reconfirma strămoșescul:
„unde
dai și unde crapă”! Plecată de la ideea că se pot economisi bani prin
diminuarea pensiilor, măsura a produs, de fapt, efectul contrar – efortul financiar
s-a amplificat și abia de acum încolo vor exista în sistemul nostru pensii
ieșite din comun, care răstoarnă ierarhii și dau de pămînt cu criteriul
importanței sociale a muncii prestate. Cel puțin o vreme, pînă cînd Guvernul își va
reveni din buimăceală, se va sforța cu toți bojocii disponibili să chibzuiască
și va întreprinde cuvenitele acțiuni „reparatorii”!
Nu se știe precis ce s-a aflat la originea acestei gafe epice, majestuoase,
sublime, superbe în concepție și execuție, formă și conținut: nechibzuința,
prostia, îngălarea etc., ori un amestec grosier al celor menționate, ce a precipitat
atingerea masei critice necesare propagării năpastei cu pricina. Oricum, praful
s-a ales de intenția inițială! Sîntem, astfel, în prezența unui studiu de caz „clasic”
pentru ilustrarea „performanței” administrative contemporane și a unei „inovații”
premonitorii în arta bunei guvernări
financiare – chiverniseala bugetară prin multiplicarea neghioabă a cheltuielilor.
Că banii s-au împins la groapa de gunoi cu încărcătorul frontal e de acum
un truism – pe operațiuni stupide și mincinoase, cu parametri săltăreți de la o
zi la alta; pe plăți de personal; pe plicuri, hîrtii, comisii, conferințe de
presă, tocat de nervi etc. Și, mai ales, pe procesele ce vor să vină, și pe
care România sigur le va pierde, și le va plăti tot din banii noștri, ai contribuabililor.
Veritabil subiect de know-how, categoria alchimie/intrigi
financiar-sociale, taman bun de patentat și de dat cu grăbire la export, că ne
ajută la deficit. În nici un caz nu s-a dorit un asemenea rezultat, care, de
aceea, nu are șanse, în mod logic, să dureze în forma actuală! Pînă una-alta, însă,
stăpînirea n-are încotro, așa a picat!
Opriți-vă puțin, deci, din umezitul degetelor pentru numărat banii luați
sau pe cei de dat. Stuchiți-vă-n sîn și palpați cu gîndul fundătura în care am
fost aruncați. Ceea ce s-a întîmplat cu întreaga noastră categorie profesională
este tipic pentru anii brutali de început al stalinismului bolșevizant! Nici
atunci, însă, nu cred ca șeful statului să fi incitat explicit la nerespectarea
legii, chiar și în condiții de control discrețional total! Să le sugerezi public
magistraților, tu, Președintele Republicii (demnitar care mîine-poimîine poți
rosti: „Români, trageți... pe dreapta!”), în anul 2011 d.Cr., în România membră UE și NATO, să modeleze dreptatea în
funcție de bugetul statului, este semnul cel mai clar că societatea noastră a
înregistrat un recul remarcabil și conducerea politică a luat-o razna prin
bozii! Să încălcați cu nonșalanță voi, Parlament și Guvern,
Constituția României, o pleiadă de legi și principii de drept? Iar voi,
instanțe de prim rang ale Țării să consfințiți voios ilegalitățile, ba, mai
mult, să amenințați justițiabilii pensionari militari/polițiști cu amenzi și
procese? E absurd și suprarealist!
Te poți întreba, așadar, ce buclă temporală ne-a agățat cosițele la remorcă,
dacă nu ne-a aspirat, cumva, vreun vortex rebel într-un univers polițienesc paralel,
cu o democrație în ruine, de unică întrebuințare, precum autostrăzile Patriei. În
ce an și unde ne aflăm, totuși? Prin ce pustiu al istoriei am nimerit și
rătăcim? Ce nouă Inchiziție travestită în Albă
ca Zăpada, puțuluită cu ancore pe post de cruci îmbîrligate, piraterește
la drumul mare, ne aține loxodroma și ne dă iama la pungă?
Acestea fiind zise, eventualii cititori s-ar putea întreba: „da, cine ești
mata, bre, și ce te doare dă toate ăstea? Te macină frustrările, ț-e năcaz că
tu ai pierdut și alții au cîștigat? Ț-o conveni la pensia ta! Te-ai găsit tu
acu’, după ce ne merge nouă mai bine, să faci pe deșteptu’!” Răspunsul meu la asemenea întrebări/afirmații este
simplu: DA! Un DA general, așa, fără obiect concret. Să înțeleagă fiecare ce
vrea, deoarece nu dau seamă nimănui. Pînă una-alta, mai pot încă să-mi spun
părerea, iar cui nu-i convine să nu citească. Nu sînt întruchiparea
perfecțiunii, am comis greșeli (și, după acest material, voi mai afla și despre
altele, desigur), nu vreau să-mi judec colegii și nu am nici pretenția că aș fi
eu conștiința vie a neamului – sînt oameni cu adevărat îndreptățiți la acest
statut. Dar, în acest caz, cred că este cinstit și militărește/polițienește să
nu tac! Și m-aș aștepta ca și alții să facă la fel...
Fac parte, așadar, din categoria „minoritară”, cu o pierdere, însă,
pentru care alții probabil că nu și-ar
mai bate capul. Problema este că mi-am jurat ca, indiferent de situație, să țin
calea înaine, ceea ce le-am și comunicat apropiaților. Deoarece cazul nostru nu
privește, totuși, numai aspectul financiar, deși, aparent, aceasta ar fi miza.
Mă voi referi, vrînd-nevrînd, și la alte probleme, fiindcă totul se leagă. Nu
poate să meargă ceva bine într-o țară priponită la nesfîrșit de uluca
oborului dat de pămînt și spart, cu călușul în gură, care se zbate înnebunită în
jug, cu talanga atîrnată de grumaji, dar și împiedicată, și cu jujău la gît, și
cu ciomagul pe spinare, fără adăpost, apă și nutreț, dar mulsă aprig de mîini
hrăpărețe. Uite, așa, România a devenit, oficial, săracana UE! Bravos Guvern! Congratuleișăn
mistăr prezidănt!
În principiu, trecînd peste unele considerente de strictă
natură juridică, opinez că sînt necesare unele precizări pentru a-mi justifica
atitudinea privitoare la situația în care am fost tăvăliți eu și camarazii mei,
victime ale politicilor dictatoriale ale prezentei Puteri:
- Desfid
Statul, reprezentat de către actuala guvernare, fiindcă a intrat cu bocancii nefăcuți
pe talpă în viața mea, producîndu-mi incertitudine, teamă, frustrări, apăsări
diverse, precum și lezarea gravă a drepturilor și libertăților mele, așa cum
sînt consfințite de Constituție și legile țării. Înmulțiți această stare cu
numărul de persoane aflate în situații similare și veți constata că ne aflăm în
prezența unei amenințări de masă certe la adresa siguranței naționale, generate
de către chiar „gestionarii” săi de prim rang. Pentru mireasmă, gust, culoare și
specific se pot presăra fapte ce răzbat cotidian în presă și se vor obține
mix-uri penale cu specific, însutit mai groase decît cele „navale”.
- Problema
în discuție, clocită temeinic, s-a dat pe față cînd cu lansarea temei „luxului” și „nesimțirii” noastre, amplificate
paroxistic, cu țelul evident de a ni se demola statutul și a fi mangliți
de către șuții guvernamentali. Fiindcă, în esență, Statul actual, ciorditorul
perfect prin excelență, ne tîlhărește asiduu!
- Nu
pot lua în seamă, în mod serios, legislația pe baza căreia s-a efectuat
revizuirea pensiilor, aceasta fiind, în fibra sa, neconstituțională și
antieuropeană. Consider că întregul demers a avut rostul principal de a ne
testa rezistența la frustrare și capacitatea de coagulare pentru contrareacții.
Avînd în vedere faptul că, în general, răspunsul a fost palid - majoritatea
dintre noi agreînd, după caz, căldura/răcoarea căminului și, mai cu
seamă, neimplicarea publică -, vor putea fi declanșate și fazele
următoare, că doar nu s-a făcut tot acest circ numai pentru a se mări pensiile unei
părți a militarilor/polițiștilor și a ostiliza diferența.
Cît
despre evitarea expunerii, chiar m-am întrebat, adesea, unde sînt cei
mai buni dintre noi, fruntea, generalii noștri bățoși, secretarii de stat și
șefii de arme pe care, de altfel, îi știam atît de fermi (cu noi). E bine că nu
s-au amestecat, totuși, cu gloata (cu unele excepții, absolut notabile!), măcar
ei să rămînă puri. Cum le-ar fi stat, Doamne ferește, să iasă la urlat cu
trupele, prin piețe? Aveau de apărat, nu-i așa, o poziție, un statut, datorate,
poate, chiar revizorilor. Și le-a reușit. Așa că nu se cădea...
-
Să discutăm despre ficțiunea strîmbă a contributivității. Revizuirea actuală se
bazează pe ipotetica noastră contributivitate, toate calculele fanteziste
aferente acesteia fiind realizate în respectiva concepție. Cu alt prilej, cîndva, se va
spune că, într-adevăr, noi nu am contribuit și este necesară, de aceea, o nouă
recalculare. „E vreo problemă? N-ați fost tot voi de acord și cu anterioara,
cînd v-au crescut pensiile. Acum, mai și scad – o dată așa, altă dată altfel...cum
vrem noi! Ciocu’ mic!”
Acceptarea
situației tocmai dă startul la sezonul retroactivizării la orașe și sate. În
România, nimic nu va mai avea stabilitate și predictibilitate (de
parcă acum ar mai avea), astfel încît vor veni, în timp, modificări și completări
ale modificărilor și completărilor trecute - cînd, cum și pe orice teme
vor dori „ei”, indiferent cum se vor numi! Ca mîine, o Putere
oarecare va decide că, de fapt, fiecare dintre noi, indiferent de vechime etc. a
lucrat doar 6,238503 ani, că așa este etic și cu asta basta. Și că
proprietatea privată să aparțină iar statului și partidului – că doar există și
pentru asta un precedent! Poți să-i contrazici? Justiția va fi forțată, ca de
obicei, să execute norma de îndrumare a puterii executive și nu vei mai avea
cui să te plîngi pentru dreptate stimate camarad pentru moment fericit cîștigător
majoritar!Căci sînt posibile „intervenții” inclusiv la forurile
europene, avînd în vedere „simpatia”, „recunoașterea” și „prestigiul” de
care se bucură în lume conducerea Țării, datorate maleabilității și ductibilității
sale față de Marii licurici, precum și modului
impecabil în care percutează la problemele continentale. Iar dacă tipei
ăsteia, CEDO, nu-i convine, să plătească dumneaei daune!
-
Profesia militarilor/polițiștilor este, pentru cine vrea să ia seama, mai mult
decît acel ceva ce îi mînă lunar pe respectivii cetățeni către locul de
unde se iau salariile. Aceasta semnifică, mai cu seamă, dedicarea totală, renunțări
personale, investiție de suflet și nu calcul politic rece. O carieră
militară/polițienească
nu se face pentru un ciclu
electoral la ciolane (deși a început să aducă și cu așa ceva de cînd cu infuzia
politrucilor de tip nou), iar Jurămîntul nostru nu înseamnă negociere
de șpăgi. Desigur, avem și noi răgăliile noastre -
penali condamnați la locul de muncă în Parlament, să voteze legi pînă s-or
recupera din punct de vedere social-partinic.
-
Personal nu sînt dispus să cedez din pensia mea acordată legal nici măcar
un
leu vechi și nici nu vreau ceva în plus, altfel decît în condiții autentic
legale, fără escrocherii normative, mite umilitoare și dezonorante.
Consider că mi-am făcut cu prisosință datoria, partea de contract cu Țara mea
fiind acoperită integral. Ceea ce primesc în prezent este doar o palidă compensație
pentru viața-mi consumată mai ales în serviciul Patriei. Chestia asta nu o pot
înțelege derbedeii care profesează minciuna și înșelăciunile tot așa de ușor
precum scuipă pe Țară, dar mă invită să fiu, eu, solidar. Cu cine să
fiu solidar, și cu ce: la șosele, parcări și borduri, la comisioane, asfalt și
cianuri? OK! Asfaltez sufrageria! Apoi o sparg și pun borduri, și după asta iar
fac tranșee pentru canalizări, și mai apoi pentru cabluri etc., în ton cu
bunele practici guvernamentale. În altă ordine de idei, nici unul dintre
corifeii actuali ai Neamului nu mi-a cărat ranița în Crinț și la Poplaca și
nici eu lor mapa, așa că nu îmi sînt camarazi. Ei sînt, culmea, chiar inamicul! Ținta
„Frații Pedeleuș”, intangibilă, iluminată
obscurantist, ce se maschează prin șperț 30%, apare și dispare cînd/și cu ce vrea
ea și, de regulă, dă tunuri, aruncă petarde și se pitește printre fumigene.
- Eu, și
alții ca mine, am slujit cum ni s-a cerut și ne-am priceput România pe
care, pînă de curînd, o credeam eternă. Nu noi purtăm răspunderea
pentru orientarea și aventurile politice de azi și din trecut. De reținut,
totodată, că nu noi am produs jaful și criza din Țară, am bulibășit sistemul
statal, am mințit și înșelat așteptările oamenilor. Ce, nu-i cunoașteți pe
autori? Mai aveți, încă, dubii? Ei sînt reali - au fețe, nume,
prenume și supranume, porecle și funcții notorii!
Acum
am, însă, îndoieli cu privire la veșnicia Patriei! Clasa politică aflată la
conducere continuă să vîndă Țara (cîtă o mai fi rămas) pe loturi și la kil atît
pe lungime/lățime, cît și în înălțime/adîncime. Tătuca nost’ abia așteaptă, cum singur a afirmat-o recent, să înceapă
odată jaful național agreat de la Roșia Montană! Cu pămînt/avere de Românie se
cumpără, acum, putere, tăcere și voturi. Pentru a-și mai permite dumnealor,
încă un timp, lăbărțarea pe sticlă și în reflexia sticlelor, a mutrelor scălîmbăiate,
de kim
jong-il-i locali, „părinți” glorioși și eterni ai
Națiunii. Le lipsesc doar copca și șepcile, altfel comportamentul de satrapi
orientali a fost însușit cu stil, în ton cu ideile ciuce. Aceștia sînt oamenii
care ne „fac” cotidian la buzunar! Cei pe care, însă, anumiți „camarazi”,
în contul unor „partide”, „uniuni” și „asociații”,
dar și în nume personal, îi beatifică și le ridică osanale jenante, de foști
secretari de partid proști și jegoși la minte! Căzătură din alt ev...
- Cît
despre „acuratețea” operațiilor de recalculare/revizuire, nu există
cuvinte suficient de expresive care să ilustreze măsura în care instituțiile
noastre au fost depășite lamentabil de această sarcină imposibilă,
pentru care s-au stabilit termene
pompieristice, de către indivizi fără viziunea unui asemenea
demers. Nu cred că debandada produsă poate fi pusă în sarcina colegilor noștri în
activitate. Aceștia au făcut, probabil, tot ce a fost omenește posibil în
condițiile date: „orientarea” prin ordine proaste și sub amenințarea pierderii
locului de muncă; evidența deficitară, precaritatea informatizării, vraiștea
din arhive, lipsa de mijloace și de personal pregătit să lucreze cu
fantasmagorii. Pățania în sine poate da, totuși, un bun imbold - să ne apucăm
și noi, în sfîrșit, de făcut managementul
resurselor umane și să demolăm ultimele redute ale cadrismului partinic resuscitat.
Să coborîm lozincile din denumirile structurilor în realitatea curentă.
Rezultatele
sînt stupefiante și chiar nu are rost să intru în detaliile picante,
cunoscute de acum, ale acestei ratări administrative fără precedent.
Nu cred, dragi colegi, că a cîștiga în acest mod este foarte sănătos. Sper că am reușit să surprind motivele. Discrepanțele
care se crează nu ne sînt imputabile, dar știm cu toții că mulți dintre ai
noștri, împinși mult prea devreme afară din sistem, și care, acum, sînt
cel mai drastic prăduiți, nu și-au părăsit locurile de muncă de drag, ori din
pricini imputabile lor. O parte a pus armele în cui în contextul reducerilor de
efective prilejuite de intrarea în NATO – veritabil imperativ național, cum s-a
tot clamat. Acum, acești oameni sînt, practic, pedepsiți, iar și iar, pentru
sacrificiul făcut! Ciudat mod de manifestare a recunoștinței Patriei! Alții au
plecat vomitînd abundent, de scîrbă instituțională, deși erau legați din
tinerețe și pe viață de Drapel și nu oportunist, prin fire conjuncturale trase
de susținători interesați. Au ales asemenea soluții în circumstanțe diverse, generate administrativ și politic – fără
alternative onorabile, altele decît să se retragă la vatră, adesea neîmpliniți,
pentru a-și păstra, totuși, dramul de demnitate neconsumat în lungii ani petrecuți
sub ascultare. La toți, însă, li/ni se trage de la cea mai deșănțată politizare
a aparatului statal pe care a suferit-o, probabil, România modernă, mai dură chiar
decît cea comunistă! Politizare ce a permis aburcarea în demnități nesperate a
unor golani fără nimic sfînt. Am pus această problemă și pe cea referitoare la
pensii la Cotroceni, în toamna lui 2009, în fața a 200-300 de ofițeri. Fuseseră
invitați acolo membrii ordinului din care fac și eu parte să simțim noi,
înainte de alegeri, cît de importanți sîntem. Lumea a aplaudat, dar reacția mea
a rămas singulară. De ce oare?
Știți,
desigur, că ocupați fiind noi cu munca, nu am „bricolat” suficiente
sertare în care să dosim frustrări pe care să le înfățișăm, ulterior, ca opere
de disidență pentru relansarea postdecembristă a traiectoriilor de carieră și
viață. Ne-am continuat activitatea conștiincios și ne-am adaptat din mișcare la
schimbări. Am crescut, fiecare după puteri și noroc (mă refer la marea masă). Inclusiv
situarea prezentă într-o zonă sau alta, la majoritari ori
minoritari, a depins, frecvent, de hazardul ce a modelat evenimente
trecute, iar rolurile și consecințele puteau fi, oricînd, inversate. Opțiunile
personale au ținut, de asemenea, și de certitudinea angajamentului statal, ferm pe
atunci, față de noi toți, în general. Statul contemporan alege, însă,
dintre responsabilitățile ce îi revin, numai ce îi convine! Et punctum.
Constatăm,
acum, că totul a sărit iarăși în aer, că rîndurile „flămînzilor” de dreptate
din anii trecuți s-au subțiat
dramatic, iar camarazii noștri grav „răniți” sînt lăsați în urmă, că doar nu sîntem
americani să trimitem o armată întreagă pentru a recupera chiar și trupuri fără
viață!
Poate că demersul meu pare desuet și neconvingător, dar, în esență, mi-am
propus să aduc în atenție faptul că educația, spiritul combativ, experiențele,
pregătirea și capacitatea de înțelegere ne-ar îndritui mai mult decît pe alții
să nu privim de pe margine, pasiv, trecerea cortegiului ce zorește la groapă copîrșeul
cu rămășițele
vremelnicei solidarității profesionale și umane a
militarilor/polițiștilor. De modul în care vom răspunde aceastei provocări de „moment
al adevărului” pot depinde multe. Deci, așa cum am sugerat și în titlu,
acu-i
acu’,
dragi camarazi. Îmi cer, oricum, scuze pentru
disconfortul creat unora și mă aștept la reacții dure din partea altora. Dar, asta-i
viața, bucuroși le-om duce toate.
Și mai cred că acei ce se joacă
de-a alba-neagra destinelor, cu noi și nu numai, nu au, de fapt, credință, Dumnezeu,
iubire de semeni, ci numai interese ignobile. În ciuda aparențelor, ei sînt singuri
și nefericiți! Biete carcase goale de simțire ce au ales să învețe în acest fel
lecția de viață a răutății. Credeți că în intimitate, în fața propriei
conștiințe, se pot apăra de umbrele propriei josnicii? Merită, de aceea,
compasiunea noastră profundă...
Colonel (r.) Barbu Daniel
