vineri, 6 ianuarie 2012

MOMENTUL ADEVĂRULUI. ACU-I ACU’…DRAGI CAMARAZI!


                                                                        M o t t o  d e   i n s p i r a ț i e   r a d i o   E r e v a n
                                Întrebare: Ce este haosul?
                                                                             Răspuns: Nu abordăm situația actuală din România.


„Și dat-a un semn nepătrunsul...” – a venit, iată, și mult așteptata „f e l i c i t a r e” guvernamentală de Crăciun și Anul Nou pentru pensionarii militari/polițiști! Să ne fie de bine!
Lăsată, inspirat, pe ultimele zile ale anului, pe de o parte pentru potențarea teatrală a efectului și, pe de altă parte, pentru abaterea atenției – asta în funcție de publicul țintă. Menită să aducă în case bucurie, împliniri, fericire („a dat Dumnezeu, Președintele și Guvernul Țării să trecem cu bine și peste asta!”). Să liniștească majoritatea oamenilor („mi-a crescut, e de bine, nu-i așa?”), să alunge temerile („vedeți că ne-am agitat, ca proștii, degeaba?”). Să dovedească, dacă mai era nevoie, că afirmațiile unor demnitari au fost mai mult decît adevărate, cinstite, corecte și că felicitările, transmise anticipat, erau meritate din plin, îndeosebi de către expeditori („a fost aproape pe bune, nu doar o simplă ordinărie, așa cum am crezut inițial și după”).
Doresc, încă de la început, să ofer cîteva explicații. În opinia mea, majoritatea este, pentru contextul scriiturii de față, suma pensionarior militari/polițiști (între 50 - 90%, în funcție de tabelul oficial utilizat ca bază de referință) care, independent de voința lor, s-au trezit că, în urma revizuirii, cuantumul „instrumentului lunar” de asistență socială a devenit mai consistent. Dimpotrivă, minoritatea include „resturile” de pensionari cărora, tot fără de vrere, li s-au redus drepturile legale acordate la încetarea, tot legală, a raporturilor de serviciu. Nici unii, nici alții nu au, însă, vreun amestec în respectiva tărășenie pentru care s-a încropit și simulacrul normativ necesar legitimizării. Ca atare, nu se poate vorbi, cu nici un chip, despre „vinovății” ale asistaților, ci, eventual, numai de atitudini diferite privind respectivul caz, discutabile și acestea. Toți cei aflați în situația de față sîntem, așadar, robii și, totodată, victimele conjuncturilor politice, boite cu niscai tente economice, în nuanțe „pastel” de criză. Aceasta este, deci, perspectiva din care am rugămintea să fiu înțeles.
Urmează și trezirea firească. Pentru aproape toți. Unii o experimentează mai curînd, alții mai tîrziu sau deloc, fiecare în raport cu gradul de înțelegere și „pohta” de acceptare a situației.
Majoritatea savurează, încă, momentul: pensii mai mari, dar și un bonus - promisiunea revărsării în cont a banilor neacordați în anul 2011 ca diferență între plata efectivă și cea pretins „reală”. Pentru majoritate evenimentele revin, în sfîrșit, la matcă. Situația se normalizează, iar în perspectiva imediată nu se întrevăd riscuri, darmite amențințări. În această zonă, dumerirea s-ar putea, așadar, să întîrzie, ba, mai mult, să fie preferat moțăitul voluntar în noul „refugiu” înjghebat pentru hibernarea conștiinței, pe fondul autosugestiilor tranchilizante de tipul: „da, chiar meritam, a fost corect, trebuia să mi se întîmple așa și nu altfel”. S-ar putea specula că, într-un fel, s-a înfăptuit un act de justiție – pentru unii, cu siguranță, chiar așa și este! Apare, totodată, și distanțarea progresivă de ceilalți, de „restul”, minoritarii, luzării (Cum, nu ești mulțumit? Păi, mie mi-a crescut! Cum...ție ți-a scăzut? Da’ n-am noi avut funcții egale cam în aceleași perioade? Aha, bine, în sfîrșit, asta-i treaba...ce să mai faci? Nu te poți pune cu sistemul...). Se structurează, deja, o platformă comună de gîndire defensivă, prin care străfulgeră, cînd și cînd, vedenia nedeslușită, rapid izgonită, însă, a reversibilității cîștigului. Majoritarii  nu mai au, de acum, interesul să facă valuri – pot trece direct la consolidarea aliniamentului cucerit pentru ei, osteniți de parcă ar fi îndeplinit un important obiectiv de etapă. Atitudine profund umană pînă la un punct, alimentată, în cazul unora, din instinctul achizitiv sănătos, de Moromete militar/polițist, sporită cu mărunta lăcomie românească și cu dezinteresul peren față de soarta celorlalți. Oameni care, cîndva, hă, hă..., „de mult, de mult, tare de mult”, cu doar cîteva luni în urmă, încă ne mai numeam între noi, din tot sufletul, „camarazi”.     
Minoritatea, deci, șade și ea pe ici, pe colo, puțin uimită de ce pățește, tuflită prin fundături de curți (de justiție), lăsată vraiște pe sectoare din ce în ce mai exterioare intereselor Statului pe care militarii/polițiștii  l-au slujit, totuși, credincios. Confruntată aprig, asemeni întregului nostru popor, cu produsele/peripețiile de sezon, și, deci, cu vigilența relativ alterată, probabil că își stinge, încă în tăcere, amarul... Așa încît, pe fondul mirific al sărbătorilor de iarnă, în cumpăna dintre ani etc., atunci cînd, peste tot ce înseamnă miracolul milenar al Nașterii Mîntuitorului, păgînii contemporani suprapun „vrăjeala” zilei, hărăzită să ne „miruiască” definitiv, toți devenim buni, îngăduitori și visători. Gălușca se poate înghiți, astfel, pe nebăgare de seamă și pe nemestecate, iar momentul trece, de aceea, mai lin. În anumite circumstanțe aferente anotimpului alb, pot să apară chiar și accelerări subite ale ieșirilor „naturale” din sistem și, așadar, i se fac Statului, de către pensionari, ultime, plăcute (nu pentru ei, desigur) și dezpovărătoare servicii.
Minoritatea recepționează șocul în plin – pensiile se reduc, ba mai trebuie dați și bani înapoi: foloasele necuvenite, nu-i așa? Se nasc/adîncesc, deja, niște drame personale – calcule întoarse pe dos de noua realitate, incapacități de plată în devenire, dileme morale intense, frustrări expandînde, neînțelegerea situației care depășește posibilitatea de procesare a minților normal organizate. După dezmeticire, reacția minorității  va fi pe măsură – lupta continuă!
Și, totuși, minoritarii au avantajul certitudinii: ei știu sigur că vor returna rapid banii. Ceilalți nu au idee cînd îi vor recupera pe ai lor. Căci S T A T U L nu poate pierde, mai ales din cauza militarilor/polițiștilor săi loiali și gata, oricum, de orice sacrificiu!
Din turnura luată de evenimente reiese, fără tăgadă, faptul că scopul spargerii unității, și așa exasperant de fragile a presupusului nostru spirit de corp, a fost realizat cu un succes nesperat nici măcar de către inițiatorii demersului. Dihotomia e de acum consacrată, „taberele” sînt constituite, chiar dacă nu se va admite, explicit, că apele s-au despărțit. Aceasta este noua stare de fapt în care ne aflăm, deși, în 2009, 2010, atunci cînd situația era incertă, aproape că reușisem să ne aliniem de front și în adîncime. Fără comandă! Gîndeam la fel și ne angajasem în acțiuni comune pentru apărarea drepturilor noaste legale încălcate samavolnic și nu pentru revendicări aiurea. Militarii/polițiștii pensionari nu au ieșit niciodată în stradă neprovocați, ci numai cînd jignirile, disprețul și scotocitul în portmonee au devenit insuportabile.        
Că mobilul inițial susținut de guvernanți – eliminarea inechităților, a nesimțirii și luxului în care viețuiau „venalii” militari/polițiști pensionari - s-a dovedit, mai apoi, plăsmuit, idiot, ticălos, mîrșav și profund interesat pecuniar și electoral, acum nici nu mai contează, după ce societatea a fost suprasaturată cu mesaje denigratoare. De-a dreptul hazoasă, dacă n-ar fi fost chiar penibilă, s-a dovedit, însă, încrîncenarea Puterii de a reconfirma strămoșescul: „unde dai și unde crapă”! Plecată de la ideea că se pot economisi bani prin diminuarea pensiilor, măsura a produs, de fapt, efectul contrar – efortul financiar s-a amplificat și abia de acum încolo vor exista în sistemul nostru pensii ieșite din comun, care răstoarnă ierarhii și dau de pămînt cu criteriul importanței sociale a muncii prestate. Cel puțin o vreme, pînă cînd Guvernul își va reveni din buimăceală, se va sforța cu toți bojocii disponibili să chibzuiască și va întreprinde cuvenitele acțiuni „reparatorii”!
Nu se știe precis ce s-a aflat la originea acestei gafe epice, majestuoase, sublime, superbe în concepție și execuție, formă și conținut: nechibzuința, prostia, îngălarea etc., ori un amestec grosier al celor menționate, ce a precipitat atingerea masei critice necesare propagării năpastei cu pricina. Oricum, praful s-a ales de intenția inițială! Sîntem, astfel, în prezența unui studiu de caz „clasic” pentru ilustrarea „performanței” administrative contemporane și a unei „inovații” premonitorii în arta bunei guvernări financiare – chiverniseala bugetară prin multiplicarea neghioabă a cheltuielilor.
Că banii s-au împins la groapa de gunoi cu încărcătorul frontal e de acum un truism – pe operațiuni stupide și mincinoase, cu parametri săltăreți de la o zi la alta; pe plăți de personal; pe plicuri, hîrtii, comisii, conferințe de presă, tocat de nervi etc. Și, mai ales, pe procesele ce vor să vină, și pe care România sigur le va pierde, și le va plăti tot din banii noștri, ai contribuabililor. Veritabil subiect de know-how, categoria alchimie/intrigi financiar-sociale, taman bun de patentat și de dat cu grăbire la export, că ne ajută la deficit. În nici un caz nu s-a dorit un asemenea rezultat, care, de aceea, nu are șanse, în mod logic, să dureze în forma actuală! Pînă una-alta, însă, stăpînirea n-are încotro, așa a picat!
Opriți-vă puțin, deci, din umezitul degetelor pentru numărat banii luați sau pe cei de dat. Stuchiți-vă-n sîn și palpați cu gîndul fundătura în care am fost aruncați. Ceea ce s-a întîmplat cu întreaga noastră categorie profesională este tipic pentru anii brutali de început al stalinismului bolșevizant! Nici atunci, însă, nu cred ca șeful statului să fi incitat explicit la nerespectarea legii, chiar și în condiții de control discrețional total! Să le sugerezi public magistraților, tu, Președintele Republicii (demnitar care mîine-poimîine poți rosti: „Români, trageți... pe dreapta!”), în anul 2011 d.Cr., în România membră UE și NATO, să modeleze dreptatea în funcție de bugetul statului, este semnul cel mai clar că societatea noastră a înregistrat un recul remarcabil și conducerea politică a luat-o razna prin bozii! Să încălcați cu nonșalanță voi, Parlament și Guvern, Constituția României, o pleiadă de legi și principii de drept? Iar voi, instanțe de prim rang ale Țării să consfințiți voios ilegalitățile, ba, mai mult, să amenințați justițiabilii pensionari militari/polițiști cu amenzi și procese? E absurd și suprarealist!
Te poți întreba, așadar, ce buclă temporală ne-a agățat cosițele la remorcă, dacă nu ne-a aspirat, cumva, vreun vortex rebel într-un univers polițienesc paralel, cu o democrație în ruine, de unică întrebuințare, precum autostrăzile Patriei. În ce an și unde ne aflăm, totuși? Prin ce pustiu al istoriei am nimerit și rătăcim? Ce nouă Inchiziție travestită în Albă ca Zăpada, puțuluită cu ancore pe post de cruci îmbîrligate, piraterește la drumul mare, ne aține loxodroma și ne dă iama la pungă? 
Acestea fiind zise, eventualii cititori s-ar putea întreba: „da, cine ești mata, bre, și ce te doare dă toate ăstea? Te macină frustrările, ț-e năcaz că tu ai pierdut și alții au cîștigat? Ț-o conveni la pensia ta! Te-ai găsit tu acu’, după ce ne merge nouă mai bine, să faci pe deșteptu!” Răspunsul meu la asemenea întrebări/afirmații este simplu: DA! Un DA general, așa, fără obiect concret. Să înțeleagă fiecare ce vrea, deoarece nu dau seamă nimănui. Pînă una-alta, mai pot încă să-mi spun părerea, iar cui nu-i convine să nu citească. Nu sînt întruchiparea perfecțiunii, am comis greșeli (și, după acest material, voi mai afla și despre altele, desigur), nu vreau să-mi judec colegii și nu am nici pretenția că aș fi eu conștiința vie a neamului – sînt oameni cu adevărat îndreptățiți la acest statut. Dar, în acest caz, cred că este cinstit și militărește/polițienește să nu tac! Și m-aș aștepta ca și alții să facă la fel...
Fac parte, așadar, din categoria „minoritară”, cu o pierdere, însă, pentru care alții probabil că nu  și-ar mai bate capul. Problema este că mi-am jurat ca, indiferent de situație, să țin calea înaine, ceea ce le-am și comunicat apropiaților. Deoarece cazul nostru nu privește, totuși, numai aspectul financiar, deși, aparent, aceasta ar fi miza. Mă voi referi, vrînd-nevrînd, și la alte probleme, fiindcă totul se leagă. Nu poate să meargă ceva bine într-o țară priponită la nesfîrșit de uluca oborului dat de pămînt și spart, cu călușul în gură, care se zbate înnebunită în jug, cu talanga atîrnată de grumaji, dar și împiedicată, și cu jujău la gît, și cu ciomagul pe spinare, fără adăpost, apă și nutreț, dar mulsă aprig de mîini hrăpărețe. Uite, așa, România a devenit, oficial, săracana UE! Bravos Guvern! Congratuleișăn mistăr prezidănt!
În principiu, trecînd peste unele considerente de strictă natură juridică, opinez că sînt necesare unele precizări pentru a-mi justifica atitudinea privitoare la situația în care am fost tăvăliți eu și camarazii mei, victime ale politicilor dictatoriale ale prezentei Puteri:

- Desfid Statul, reprezentat de către actuala guvernare, fiindcă a intrat cu bocancii nefăcuți pe talpă în viața mea, producîndu-mi incertitudine, teamă, frustrări, apăsări diverse, precum și lezarea gravă a drepturilor și libertăților mele, așa cum sînt consfințite de Constituție și legile țării. Înmulțiți această stare cu numărul de persoane aflate în situații similare și veți constata că ne aflăm în prezența unei amenințări de masă certe la adresa siguranței naționale, generate de către chiar „gestionarii” săi de prim rang. Pentru mireasmă, gust, culoare și specific se pot presăra fapte ce răzbat cotidian în presă și se vor obține mix-uri penale cu specific, însutit mai groase decît cele „navale”.    
- Problema în discuție, clocită temeinic, s-a dat pe față cînd cu lansarea temei „luxului”  și „nesimțirii” noastre, amplificate paroxistic, cu țelul evident de a ni se demola statutul și a fi mangliți de către șuții guvernamentali. Fiindcă, în esență, Statul actual, ciorditorul perfect prin excelență, ne tîlhărește asiduu!  
- Nu pot lua în seamă, în mod serios, legislația pe baza căreia s-a efectuat revizuirea pensiilor, aceasta fiind, în fibra sa, neconstituțională și antieuropeană. Consider că întregul demers a avut rostul principal de a ne testa rezistența la frustrare și capacitatea de coagulare pentru contrareacții. Avînd în vedere faptul că, în general, răspunsul a fost palid - majoritatea dintre noi agreînd, după caz, căldura/răcoarea căminului și, mai cu seamă, neimplicarea publică -, vor putea fi declanșate și fazele următoare, că doar nu s-a făcut tot acest circ numai pentru a se mări pensiile unei părți a militarilor/polițiștilor și a ostiliza diferența.
Cît despre evitarea expunerii, chiar m-am întrebat, adesea, unde sînt cei mai buni dintre noi, fruntea, generalii noștri bățoși, secretarii de stat și șefii de arme pe care, de altfel, îi știam atît de fermi (cu noi). E bine că nu s-au amestecat, totuși, cu gloata (cu unele excepții, absolut notabile!), măcar ei să rămînă puri. Cum le-ar fi stat, Doamne ferește, să iasă la urlat cu trupele, prin piețe? Aveau de apărat, nu-i așa, o poziție, un statut, datorate, poate, chiar revizorilor. Și le-a reușit. Așa că nu se cădea...  
- Să discutăm despre ficțiunea strîmbă a contributivității. Revizuirea actuală se bazează pe ipotetica noastră contributivitate, toate calculele fanteziste aferente acesteia fiind realizate în respectiva concepție. Cu alt prilej, cîndva, se va spune că, într-adevăr, noi nu am contribuit și este necesară, de aceea, o nouă recalculare. „E vreo problemă? N-ați fost tot voi de acord și cu anterioara, cînd v-au crescut pensiile. Acum, mai și scad – o dată așa, altă dată altfel...cum vrem noi! Ciocu mic!”       
Acceptarea situației tocmai dă startul la sezonul retroactivizării la orașe și sate. În România, nimic nu va mai avea stabilitate și predictibilitate (de parcă acum ar mai avea), astfel încît vor veni, în timp, modificări și completări ale modificărilor și completărilor trecute - cînd, cum și pe orice teme vor dori „ei”, indiferent cum se vor numi! Ca mîine, o Putere oarecare va decide că, de fapt, fiecare dintre noi, indiferent de vechime etc. a lucrat doar 6,238503 ani, că așa este etic și cu asta basta. Și că proprietatea privată să aparțină iar statului și partidului – că doar există și pentru asta un precedent! Poți să-i contrazici? Justiția va fi forțată, ca de obicei, să execute norma de îndrumare a puterii executive și nu vei mai avea cui să te plîngi pentru dreptate stimate camarad pentru moment fericit cîștigător majoritar!Căci sînt posibile „intervenții” inclusiv la forurile europene, avînd în vedere „simpatia”, „recunoașterea” și „prestigiul” de care se bucură în lume conducerea Țării, datorate maleabilității și ductibilității sale față de Marii licurici, precum și modului impecabil în care percutează la problemele continentale. Iar dacă tipei ăsteia, CEDO, nu-i convine, să plătească dumneaei daune!   
- Profesia militarilor/polițiștilor este, pentru cine vrea să ia seama, mai mult decît acel ceva ce îi mînă lunar pe respectivii cetățeni către locul de unde se iau salariile. Aceasta semnifică, mai cu seamă, dedicarea totală, renunțări personale, investiție de suflet și nu calcul politic rece. O carieră militară/polițienească  nu se face pentru un ciclu electoral la ciolane (deși a început să aducă și cu așa ceva de cînd cu infuzia politrucilor de tip nou), iar Jurămîntul nostru nu înseamnă negociere de șpăgi. Desigur, avem și noi răgăliile noastre - penali condamnați la locul de muncă în Parlament, să voteze legi pînă s-or recupera din punct de vedere social-partinic.
- Personal nu sînt dispus să cedez din pensia mea acordată legal nici măcar un leu vechi și nici nu vreau ceva în plus, altfel decît în condiții autentic legale, fără escrocherii normative, mite umilitoare și dezonorante. Consider că mi-am făcut cu prisosință datoria, partea de contract cu Țara mea fiind acoperită integral. Ceea ce primesc în prezent este doar o palidă compensație pentru viața-mi consumată mai ales în serviciul Patriei. Chestia asta nu o pot înțelege derbedeii care profesează minciuna și înșelăciunile tot așa de ușor precum scuipă pe Țară, dar mă invită să fiu, eu, solidar. Cu cine să fiu solidar, și cu ce: la șosele, parcări și borduri, la comisioane, asfalt și cianuri? OK! Asfaltez sufrageria! Apoi o sparg și pun borduri, și după asta iar fac tranșee pentru canalizări, și mai apoi pentru cabluri etc., în ton cu bunele practici guvernamentale. În altă ordine de idei, nici unul dintre corifeii actuali ai Neamului nu mi-a cărat ranița în Crinț și la Poplaca și nici eu lor mapa, așa că nu îmi sînt camarazi. Ei sînt, culmea, chiar inamicul! Ținta „Frații Pedeleuș”, intangibilă, iluminată obscurantist, ce se maschează prin șperț 30%, apare și dispare cînd/și cu ce vrea ea și, de regulă, dă tunuri, aruncă petarde și se pitește printre fumigene. 
- Eu, și alții ca mine, am slujit cum ni s-a cerut și ne-am priceput România pe care, pînă de curînd, o credeam eternă. Nu noi purtăm răspunderea pentru orientarea și aventurile politice de azi și din trecut. De reținut, totodată, că nu noi am produs jaful și criza din Țară, am bulibășit sistemul statal, am mințit și înșelat așteptările oamenilor. Ce, nu-i cunoașteți pe autori? Mai aveți, încă, dubii? Ei sînt reali - au fețe, nume, prenume și supranume, porecle și funcții notorii!
Acum am, însă, îndoieli cu privire la veșnicia Patriei! Clasa politică aflată la conducere continuă să vîndă Țara (cîtă o mai fi rămas) pe loturi și la kil atît pe lungime/lățime, cît și în înălțime/adîncime. Tătuca nost abia așteaptă, cum singur a afirmat-o recent, să înceapă odată jaful național agreat de la Roșia Montană! Cu pămînt/avere de Românie se cumpără, acum, putere, tăcere și voturi. Pentru a-și mai permite dumnealor, încă un timp, lăbărțarea pe sticlă și în reflexia sticlelor, a mutrelor scălîmbăiate, de kim jong-il-i locali, „părinți” glorioși și eterni ai Națiunii. Le lipsesc doar copca și șepcile, altfel comportamentul de satrapi orientali a fost însușit cu stil, în ton cu ideile ciuce. Aceștia sînt oamenii care ne „fac” cotidian la buzunar! Cei pe care, însă, anumiți „camarazi”, în contul unor „partide”, „uniuni” și „asociații”, dar și în nume personal, îi beatifică și le ridică osanale jenante, de foști secretari de partid proști și jegoși la minte! Căzătură din alt ev...
- Cît despre „acuratețea” operațiilor de recalculare/revizuire, nu există cuvinte suficient de expresive care să ilustreze măsura în care instituțiile noastre au fost depășite lamentabil de această sarcină imposibilă, pentru care  s-au stabilit termene pompieristice, de către indivizi fără viziunea unui asemenea demers. Nu cred că debandada produsă poate fi pusă în sarcina colegilor noștri în activitate. Aceștia au făcut, probabil, tot ce a fost omenește posibil în condițiile date: „orientarea” prin ordine proaste și sub amenințarea pierderii locului de muncă; evidența deficitară, precaritatea informatizării, vraiștea din arhive, lipsa de mijloace și de personal pregătit să lucreze cu fantasmagorii. Pățania în sine poate da, totuși, un bun imbold - să ne apucăm și noi, în sfîrșit, de făcut  managementul resurselor umane și să demolăm ultimele redute ale cadrismului partinic resuscitat. Să coborîm lozincile din denumirile structurilor în realitatea curentă.
Rezultatele sînt stupefiante și chiar nu are rost să intru în detaliile picante, cunoscute de acum, ale acestei ratări administrative fără precedent.
       
Nu cred, dragi colegi, că a cîștiga în acest mod este foarte sănătos. Sper că am reușit să surprind motivele. Discrepanțele care se crează nu ne sînt imputabile, dar știm cu toții că mulți dintre ai noștri, împinși mult prea devreme afară din sistem, și care, acum, sînt cel mai drastic prăduiți, nu și-au părăsit locurile de muncă de drag, ori din pricini imputabile lor. O parte a pus armele în cui în contextul reducerilor de efective prilejuite de intrarea în NATO – veritabil imperativ național, cum s-a tot clamat. Acum, acești oameni sînt, practic, pedepsiți, iar și iar, pentru sacrificiul făcut! Ciudat mod de manifestare a recunoștinței Patriei! Alții au plecat vomitînd abundent, de scîrbă instituțională, deși erau legați din tinerețe și pe viață de Drapel și nu oportunist, prin fire conjuncturale trase de susținători interesați. Au ales asemenea soluții în circumstanțe diverse,  generate administrativ și politic – fără alternative onorabile, altele decît să se retragă la vatră, adesea neîmpliniți, pentru a-și păstra, totuși, dramul de demnitate neconsumat în lungii ani petrecuți sub ascultare. La toți, însă, li/ni se trage de la cea mai deșănțată politizare a aparatului statal pe care a suferit-o, probabil, România modernă, mai dură chiar decît cea comunistă! Politizare ce a permis aburcarea în demnități nesperate a unor golani fără nimic sfînt. Am pus această problemă și pe cea referitoare la pensii la Cotroceni, în toamna lui 2009, în fața a 200-300 de ofițeri. Fuseseră invitați acolo membrii ordinului din care fac și eu parte să simțim noi, înainte de alegeri, cît de importanți sîntem. Lumea a aplaudat, dar reacția mea a rămas singulară. De ce oare?     
Știți, desigur, că ocupați fiind noi cu munca, nu am „bricolat” suficiente sertare în care să dosim frustrări pe care să le înfățișăm, ulterior, ca opere de disidență pentru relansarea postdecembristă a traiectoriilor de carieră și viață. Ne-am continuat activitatea conștiincios și ne-am adaptat din mișcare la schimbări. Am crescut, fiecare după puteri și noroc (mă refer la marea masă). Inclusiv situarea prezentă într-o zonă sau alta, la majoritari ori minoritari, a depins, frecvent, de hazardul ce a modelat evenimente trecute, iar rolurile și consecințele puteau fi, oricînd, inversate. Opțiunile personale au ținut, de asemenea, și de certitudinea angajamentului statal, ferm pe atunci, față de noi toți, în general. Statul contemporan alege, însă, dintre responsabilitățile ce îi revin, numai ce îi convine! Et punctum.

Constatăm, acum, că totul a sărit iarăși în aer, că rîndurile „flămînzilor” de dreptate din anii trecuți  s-au subțiat dramatic, iar camarazii noștri grav „răniți” sînt lăsați în urmă, că doar nu sîntem americani să trimitem o armată întreagă pentru a recupera chiar și trupuri fără viață!

Poate că demersul meu pare desuet și neconvingător, dar, în esență, mi-am propus să aduc în atenție faptul că educația, spiritul combativ, experiențele, pregătirea și capacitatea de înțelegere ne-ar îndritui mai mult decît pe alții să nu privim de pe margine, pasiv, trecerea cortegiului ce zorește la groapă copîrșeul cu rămășițele vremelnicei solidarității profesionale și umane a militarilor/polițiștilor. De modul în care vom răspunde aceastei provocări de „moment al adevărului” pot depinde multe. Deci, așa cum am sugerat și în titlu, acu-i acu’, dragi camarazi. Îmi cer, oricum, scuze pentru disconfortul creat unora și mă aștept la reacții dure din partea altora. Dar, asta-i viața, bucuroși le-om duce toate.
Și mai cred că acei ce se joacă de-a alba-neagra destinelor, cu noi și nu numai, nu au, de fapt, credință, Dumnezeu, iubire de semeni, ci numai interese ignobile. În ciuda aparențelor, ei sînt singuri și nefericiți! Biete carcase goale de simțire ce au ales să învețe în acest fel lecția de viață a răutății. Credeți că în intimitate, în fața propriei conștiințe, se pot apăra de umbrele propriei josnicii? Merită, de aceea, compasiunea noastră profundă... 

Colonel (r.) Barbu Daniel